Istorii și povești

#1
Probabil că cineva care nu o iubea pe Anca Petrescu i-a suflat tovarășului o idee care ar fi reprezentat o critică la adresa acelor fațade, și anume: noi ne închipuim că tovarășul nu ar fi știut să spună singur că acea casă nu are soclu, dar a venit la vizionare, s-a uitat și a spus “dar casa asta n-are soclu!” – pentru că tot parterul funcționa de fapt ca soclu. Dar a mai adăugat și ceva de la el, și anume: “un soclu trebuie să fie atât” – a întins mâna și imediat a venit cineva cu o ruletă și a spus : 1 metru 30. După care noi ne imaginam cum se deschid uși de către lachei în livrele aurite care spun 1m 30!, 1m 30! – se deschid uși în amfiladă și până la noi la sclavii de la piramide ajunge indicația : fațadele vor avea socluri de 1m 30. Pentru că așa a ajuns indicația, ca notă a Cancelariei Gospodăriei de Partid.
(Mihaela Criticos, arhitect)

#2
La modelaj lucrau artiști, unii studenți – la ipsoserie erau unii bătrâni foarte buni meseriași și erau unii care învățau de la ei, iar la finisaj nu trebuia să știi cine știe, nu aveai nevoie de foarte multă practică pentru că doar reparai puțin: rădeai bavura ori umpleai golul. Colectivul de finisaj era alcătuit doar din femei. Marea majoritate – 95% dintre ele – nu aveau legătură cu arta, făcuseră orice altă meserie înainte, dar aici erau salarii foarte mari și cred că asta le-a atras.
(Loredana Stancu, artist)

#3
Casa a fost scăpată din mână. În ultimii ani ea a tot crescut ca un tort: se mai adăuga câte o felie – țin minte că tot modificam tot felul de lucruri, în dizarmonie evidentă cu conceptul inițial, care era oricum precar. Și a ajuns un fel de catastrofă. Am avut ani în care am spus că nu mai vreau să particip. Eram chemați pe șantier când erau vizionări.
Erau vizionări săptămânale ale perechii princiare dar era o perioadă când veneau și de trei ori pe săptămână. Dar cel puțin odată pe săptămână tovarășul venea oficial și avea pretenția ca fiecare șef de proiect-corp să fie prezent pe șantier. La vremea aceea mi-am lăsat barbă și cu securiștii m-am înțeles să nu apar pe șantier.
(Adrian Grosu, arhitect)

#4
Lucrul cu macheta era preferatul Ancăi Petrescu, cred că ea așa a și câștigat concursul, prezentând o machetă foarte detaliată: o adevărată jucărie care probabil că l-a încântat pe beneficiar, spre deosebire de un proiect obișnuit care nu i-ar fi spus nimic. Am văzut acea machetă care avea 3 x 3 m, la care acoperișul și fațadele erau detașabile – și când ridicai acoperișul puteai să vezi interioarele camerelor pe care erau lipite covoare decupate din catalogul fabricii de covoare de la Cisnădie. Totul arăta foarte veridic, de asemenea pe machetă erau diverse decorații foarte minuțions realizate din polistiren expandat – ancadramente de uși cu frontonele, cu biluțe în cele 3 vârfuri ale frontonului șamd. Sigur că în felul acesta a luat ochii clientului. Era și colectivul inițial specializat în machete, era și un mod de lucru mult mai inteligibil pentru beneficiar și poate și pentru șefii acestui proiect.
(Mihaela Criticos, arhitect)

#5
Câștigam foarte bine. În vremea aceea muncitorii din marile uzine nu luau mai mult de 2000-2500 de lei. De asta către șantierul acesta erau atrași foarte mulți meseriași. În perioada aceea puteai fi concentrat : aici erau aduși batalioane de meseriași din multe județe, în această formă (concentrare).
(Ștefan Eftimiu, pietrar)

Eu aveam 3800 de lei dar nu știu dacă îti creștea mult în colectivul de ipsoserie –erau niște femei de vreo 40 de ani care lucrau de vreo 5 ani și nu știu dacă câștigau mai mult decât mine. Pe mine nu mă interesa atât de mult salariul cât mă interesa adeverința că am un loc de muncă și deci nu am schimbat secrete legate de salariu.
(Loredana Stancu, artist)

Până am venit noi se câștiga foarte bine, dar pe vremea mea n-am văzut asta. Am auzit că se luau până la 20000 de lei pe lună.
La nivelul meu era salariul de 3500 de lei. Dar nu prea m-a interesat atunci aspectul pecuniar. Mi-era suficient că am bani să îmi cresc copilul și să plătesc ratele la casă. Nu voiam mașină – dacă aș fi vrut mașină probabil că nu îmi ajungeau banii, dar nu voiam. Atunci sigur că salarizarea poate fi exprimată foarte subiectiv: cât ai nevoie? Dacă îți ajung, atunci ești bine plătit.
(Adrian Grosu, arhitect)

#6
Ți se lăsa impresia că ești dintr-un grup foarte restrâns, cei care se aflau înăuntru percepeau asta ca pe un fel de privilegiu. Se lucra intens : câteodată chiar la 10 seara trebuia să te strecori să nu fii observat ca să pleci acasă. E aceeași mentalitate care funcționează astăzi în multinaționale.
(Marius Marcu-Lapadat, arhitect)

La început…am făcut o machetă generală, a întregului ansamblu. Știu că am lucrat două săptămâni la ea și dormeam acolo.
(Adrian Grosu, arhitect)

Se lucra noaptea – că asta era o condiție; și la angajare, când am fost angajată ca stagiar, singura întrebare la interviul cu Anca Petrescu a fost “poți să lucrezi noaptea?” Da. Și asta făceam, stăteam nopțile și lucram la diverse variante de fațade, de decorații la ce se cerea. (Mihaela Criticos, arhitect)

De la 7 la 4 era programul meu. Întârziam des și șeful pe ateliere îmi spunea “o să îți tai salariul”.
(Loredana Stancu, artist)


Mulțumim celor care au acceptat să răspundă provocării noastre: Mihai Asavei, Valentin Bărgăoan, Alexandru Botea, Liuța Botea, Ovidiu Charena, Mihaela Criticos, Ștefan Eftimiu, George Georgescu, Adrian Grosu, Petru-Alexandru Galai, Marius Marcu-Lapadat, Anca Marinescu, Alexandru Popa, Loredana Stancu, George Tănase, Petre Vasiliev.